Jurnal de poseta #12

Uneori stau și să uit pe net cum luptăm contra companiilor străine care ucid firmele românești. La câte am pățit în ultimele zile cu firmele românești stau și mă întreb dacă ar merita să existe. Dar să o iau cu începutul. Căci am două povești pentru tine.

PRIMA:
Vineri m-am decis să spăl mașina. Firma are contract cu o spălătorie și tot mergem acolo de ceva timp (cred că vreo 2 ani). Pentru că am mers pe drumurile din România și a plouat, mașina era sub orice critică. L-am rugat pe domnul de acolo să spele bine jantele care din gri deveniseră negru tăciune. Până aici nimic special. Ar trebui să menționez că spălătoria la care mergem este una micuță, o afacere de familie ca să zic așa, unde patronul este cel care spală mașinile și soția dumnealui face interioarele. Deci ar avea cel mai mare interes să aibă clienți mulțumiți. Sau așa aș fi crezut eu. La finalul spălării, îl întreabă pe domnul K dacă totul e in regulă, că au terminat. Iar domnul K, cu ochii lui de vultur, vede o pată pe bara spate și îi spune frumos că mai este o pată acolo și dacă poate să o șteargă. Replica patronului: a trântit cârpa pe care o avea în mână, s-a întors cu spatele și a plecat. Soția lui a încercat să dreagă busuiocul și a șters ea bara. Noi am rămas oarecum șocați.

A DOUA:
Am semnat acum o săptămână un contract cu La Fântâna pentru a pune un filtru de apă și un dozator din ală de apă rece și caldă, deoarece mi s-a acrit să car cu baxurile apă din supermarket. E cald afară, uneori chiar foarte cald, și mi s-a părut util să avem apă rece instant. La semnarea contractului mi s-a spus că instalarea se va face a doua zi. Toate bune și frumoase, numai că a trecut o săptămână și nu a venit nimeni. Vineri am sunat la reprezentatul lor și a promis că se va interesa ce s-a întâmplat de nu a apărut nimeni să monteze filtrul. Azi e luni și nu că s-ar grăbi cineva să apară. Mai rămâne să ne emită și factura pentru serviciile neprestate și să trimită și ceva somații de plată. Firmă serioasă? Hmm… m-aș îndoi, dar măcar când vine vorba de la La Fântâna am avut de-a face numai cu angajați, nu cu patronii, dar tot nu e scuzabil.

În schimb îmi place foarte mult geanta pe care tocmai mi-am achiziționat-o.

IMG_0940

Un bebe nascut la un spital de stat

Nu știu alții cum sunt dar eu când aud de spitalele de stat fac alergie gravă. Dar câteodată nu ai ce face și ajungi la spitalul de stat. Ăsta a fost și cazul cumnatei mele care stătea să nască. Planul ei era să ajungă la o clinică privată și să nască natural. Dar cum bebe nu prea întreabă care e planul și face de capul lui, nu a avut de ales. La ora 3 dimineața i s-a rupt apa. Cumnatul meu s-a speriat îngrozitor de tare. I-am zis să o suie în mașină să o ducă la clinică, dar tremura ca frunza, iar noi eram departe de casă. Așa că l-am sfătuit să cheme salvarea. Care salvare a dus-o la spitalul de stat, că doar nu e taxi să te ducă unde vrei tu. Din fericire pentru ea a născut natural foarte ușor, la ora 9 deja bebe era pe lume.

Problema a apărut cu asistente care nu i-au explicat nimic. Și când zic nimic, mă refer chiar la nimic, deși le-a dat bani. A trebuit să se roage de o asistentă să îi spună ce să cumpere pentru buric. În plus, i-au spus să nu spele copilul până nu îi cade buricul. La faza asta am rămas șocată. Afară era o căldură infernală și copilul mai avea un pic și se cocea de cald. Nu zică că pe la gât și încheieturi era deja roșie când a scos-o din spital, că nimeni nu și-a dat interesul să facă o baie la copil cât a stat în spital.

Este groaznic să vii acasă cu primul tău copil mic și să nu știi să îi faci nimic. Nu i-au spus nici măcar că trebuie să o șteargă la ochi cu ser sau că trebuie să îi curățe nasul. Poate că nu au avut timp sau poate că nu au vrut, dar nu tot omul se naște învățat. Nu toată lumea are în jur rude sau prietene cu copii ca să aibă de la cine învăța. La baie nici nu mai zic, că erau speriați amândoi fix așa cum eram și eu prima dată. Dar măcar mie mi se arătase în spital de vreo 3 ori și tot când am ajuns acasă mi-a fost foarte frică. Primele băițe au durat câte o oră și ceva până ne mișcam noi. Apoi, ne-am intrat în ritm. Și ei și-au intrat în ritm și acum se descurcă fără probleme, dar a trebuit să le arate cineva cum se face, mai ales că lui bebe nu îi căzuse buricul și trebuia un pic de atenție în plus.

Nu pot să înțeleg de ce asistentele de la spital se comportă atât de urât. Povestea asta nu e prima pe care o aud. Au salarii mici, ar fi răspunsul pe care îl aud cel mai des. Dar ele nu sunt singurele persoane care au salarii mici în țara asta. Poate nu îți vine să îți faci treaba când banii nu îți ajung de la o lună la alta, dar nici nu te ține nimeni cu forța la muncă. Aparatul bugetar de stat ar trebui reformat din temelii. Părerea mea e că ar trebui restructurat și ar trebuit să se dea importanță mai mare meseriilor care fac diferența. Nu salarii mari și foarte mari împingătorilor de hârtii. Dar oare și-ar schimba atitudinea acestora s-ar schimba?

Eram la Nisa…

Cel mai probabil nu ar trebui să scriu acest articol. Aș fi vrut să scriu despre vacanță și cât de frumoase sunt unele locuri. Dar mă gândesc că groază că cu patru zile înainte de atentatul sângeros din Franța mă aflam la Nisa. M-am plimbat pe Promenade des Anglais, am făcut poze, m-am uitat la avioanele care decolau de pe aeroportul din apropiere. Atmosfera era calmă, ca pentru o după-amiază toridă de vară. Absolut nimic nu prevestea tragedia care a avut loc. În orele după-amiezii Nisa era un oraș calm. Destul de puțină lume pe stradă și poate și mai puțină la plajă. Pe faleză, puținii turiști care s-au aventurat sub soarele arzător făceau câteva poze și apoi încercau să se ascundă de căldură prin cafenele. Ne-am oprit și noi la o cafenea din apropiere, am mâncat ceva pe terasă și am încercat să ne răcorim cu câteva carafe de apă. Apoi, ne-am urcat în mașină și ne-am plimbat pe șoseaua de lângă malul mării. Ne-am oprit pe o plajă publică din apropierea orașului Nisa și am intrat un pic în apa mării. Nu aveam costum de baie, căci nu venisem pregătită pentru plajă. Oricum nu cred că aș fi avut unde. Toată plaja publică este plină de pietre. Așa că m-am mulțumit să intru în apă până la genunchi. Toropiți de căldură am pornit înapoi spre Nisa. Se înserase, se mai răcorise un pic și faleza începuse să se anime. Ne-am oprit pentru ultimele poze fix în zona unde a avut loc atentatul. Nu am stat mult deoarece ne-a abordat o femeie de culoare cerându-ne o țigară. Am observat că era cu un grup de trei bărbați și se uitau numai la noi, destul de insistent, așa că am preferat să plecăm.

Nisa

Aș fi vrut să scriu un articol despre locurile frumoase pe care le-am văzut în Nisa, dar în schimb o să scriu despre cum nu ar trebui să fim toleranți. Nu cred în integrarea persoanelor, nu cred în civilizarea lor, nu cred în aducerea acestora la nivelul de înțelegere al traiului european. Nu mi se pare normal să ni se ceară să îi ajutăm, să îi integrăm în societatea noastră europeană, dacă asta înseamnă ca noi să suferim prin constrângerea libertăților și printr-un trai în frică și teamă.

Ca un exemplu: din cauza imigranților s-au reintrodus controalele la vama dintre Ungaria și Austria. Duminică seara era o coadă pe cinci kilometri, pe trei benzi, de mașini și camioane. Oameni care cheltuiau timp, carburant, nervi. De ce? Pentru a integra câteva mii sau sute de mii de imigranți.

Nu îmi spuneți că războiul este groaznic sau că nu este chiar așa. După atentatele care au avut loc în ultima perioadă, absolut nimic nu îmi poate schimba părerea: aceste persoane nu ar trebui primite deloc, sub nicio formă în Europa. Și mai mult decât atât, cei existenți deja ar trebui deportați de urgență. Nu am înțeles niciodată de ce, dacă tot provin din aceeași cultură, de ce nu se duc în statele arabe? De ce vin la noi?

Și așa cum peste tot românii sunt văzuți ca fiind țigani, pentru mine și aceste persoane sunt toți o apă și-un pământ. Chiar cred că de-a lungul timpului am fost mult prea toleranți cu integrarea, pentru că din câte se pare autorii unor atentate sunt persoane stabilite de multe timp în țările europene respective. Și atunci cum să nu te gândești: sunt în siguranță? Bineînțeles că nu. De ce aș sacrifica siguranța și libertatea mea și a copilului meu de dragul altcuiva? Oricum pentru ei, eu ca femeie, sunt undeva cam între o capră și o cârpă. De ce mi se cere mie, care nu valorez mai mult decât o ceapă degerată în ochii lor, să fiu alături de ei și să le arăt compasiune? Cum sunt răsplătite toate acestea?! Prin mii de morți și teroare, căci ei nu știu altceva.

Și cum să nu mă gândesc că dacă îmi luam concediul cu patru zile mai târziu, cel mai probabil aș fi fost acolo, pe Promenade des Anglais uitându-mă la focul de artificii, fără să bănuiesc că un bolnav mintal va intra în mulțime cu tirul secerând moarte pe tot bulevardul?

Spune NU intimidarii

intimidare

Utilizarea forței sau a influenței pentru a intimida sau pentru o forța pe cineva să facă ceva. Sinonimele sunt: a persecuta, a oprima. Intimidarea, după cum ați aflat și din definiție, nu înseamnă numai folosirea forței ci și a influenței. Pe internet asta se traduce și prin utilizarea blogului, a rețelelor sociale sau a emailului pentru a scrie de rău despre anumite persoane sau categorii de persoane. Este un comportament agresiv care se tot repetă. Oamenii sunt hărțuiți sau intimidați de semeni pe internet din motive foarte diferite: pentru că sunt prea grași sau prea slabi, prea înalți sau pentru scunzi, blonzi sau bruneți, normali sau homosexuali etc. Nu există doar un motiv anume sau doar o categorie de persoane care sunt hărțuite sau intimidate. Spune NU intimidării, indiferent de forma acesteia.

Oamenii din jurul nostru nu vor fi niciodată mulțumiți de ceilalți. Tot timpul vor dori să schimbe la tine ceva. Ai părul blond? De ce nu ești brunetă, tu nu știi că blondele sunt proaste? Ești o grasă sinistră, de ce nu slăbești? Arăți ca un aragaz cu patru ochiuri! Ești un miop prost care nu vede la un pas în față! Homosexualii sunt o abominație a naturii, să nu îi lăsăm să se înmulțească. Și exemplele ar putea continua. Intimidarea, verbală sau scrisă, este o formă de violență care trebuie oprită. Da, ai dreptul la opinie atâta timp cât nu rănești alte persoane.

Am citit și încă citesc multe articole scrise pe bloguri sau pe site-urile de internet unde persoanele care sunt altfel după standardele autorului sunt făcute cu ou și cu oțet, în cele mai urâte moduri posibile. Țintele cele mai uzuale sunt persoanele grase și homosexualii. Cel mai probabil autorii se simt foarte bine după publicarea articolului, având un fals sentiment de superioritate. Eu sunt slab, tu ești gras. Eu sunt bun, tu ești rău. Și dacă ești ținta unor astfel de atacuri ce poți face? Plângi, te revolți sau ignori? Oare vor înceta vreodată? Răspunsul la această întrebare este destul de simplu: nu, nu vor înceta vreodată pentru că oamenii mici și ordinari se simt bine când atacă pe alții. Au o satisfacție grotească să facă rău. Le place și se hrănesc cu așa ceva.

intimidare2

Pe site-urile de beauty străine pe care le citesc frecvent, fetele vorbesc tot timpul de formele de intimidare de care se izbesc. Este deja celebru cazul unei bloggerițe de beauty care apărea tot timpul foarte machiată și oamenii de pe internet îi reproșau că este falsă și că ar trebui să posteze și fără machiaj. Când a postat fără machiaj, suferind de acnee severă, reacțiile au fost: ești dezgustătoare, ar trebui să își pui un sac în cap, fața ta mă face să vomit. Bloggerița a dus o adevărată campanie împotriva intimidării. Puteți găsi videoclipurile ei pe youtube căutând Em Ford sau My pale skin. O să plângeți! O admir pentru că este o persoană puternică. Astfel de intimidări te pot băga în depresie sau pe pot duce în pragul sinuciderii. Logic că cei care intimidează vor avea o satisfacție și mai puternică dacă ajungi rău de tot sau mori.

Imaginea corpului este susținută de industria de film și de cea de modă. Măsura zero este cea ideală. Dacă treci de măsura zero ești automat ținta intimidării. Dacă în afară există o mișcare susținută “Plus Size”, la noi fie ești slab, fie poți să mori în chinuri. Chiar și grașii își bat joc de alți grași. Este ilogic, dar fix așa se întâmplă. A fi frumos/frumoasă înseamnă automat a fi slab/slabă. Nu există cale de mijloc. Nu înțeleg de ce ți-ai risca sănătatea pentru a fi conform părerii altora. Am o prietenă foarte bună care toată viața a suferit că este grasă. A ținut n diete, a încercat n produse, face sport, s-a înfometat, într-un cuvânt a încercat cam tot ce se putea încerca (în afară de chirurgie) și tot nu a slăbit. De câtva timp a descoperit că stilul ăsta de viață a dus-o în pragul unor boli foarte grave. Acum s-a liniștit și încearcă să aibă grijă de ea fără a ține cont de părerea altora. Sănătatea este mai importantă decât măsura la haine. Și a fi gras nu înseamnă automat că ești și bolnav, cum greșit cred persoanele mai puțin dotate la capitolul gândire. Kilogramele în plus, nasul prea mare, ochii prea mici, părul prea rar sau altele nu te definesc ca persoană.

Trei milioane de români au semnat împotriva căsătoriilor homosexuale. Dacă asta nu e o altă formă de intimidare, chiar nu știu ce e. Pe trei milioane de semeni îi interesează foarte tare ce fac alte persoane în dormitor. Am auzit inclusiv varianta că dacă le dăm voie să se căsătorească, se vor înmulți pe care naturală. Ce concluzie poți să tragi din asta, în afară de faptul că cei care intimidează nu sunt foarte dotați la capitolul gândire? E doar un exemplu când intimidarea trece de barierele scrise și devine reală și palpabilă.

Ce putem face pentru a opri intimidarea? În primul rând să nu ne mai fie frică că vom fi arătați cu degetul. Intimidarea funcționează numai în măsura în care o lăsăm noi. În al doilea rând ar trebui să învățăm cum să fim ok noi cu noi. Să nu ne mai facem griji că nu avem măsurile ideale sau că suntem altfel. Oamenii ar trebui să se împartă în categorii după suflet, nu după imagine sau după cine aleg să iubească. Iar persoanele care intimidează au sufletul foarte urât și rău.

Și în al treilea rând nu ar trebui să ne fie frică să luăm atitudine. Așa că te invit și pe tine să spui NU intimidării. Scrie un articol pe blog, lasa-mi un comentariu sau trimite-mi un email unde să îmi spui părerea ta despre acest subiect. Poți povesti o întâmplare pe care ai trăit-o tu sau un prieten/coleg/rudă etc. și unde ai fost victima intimidării. Folosește hastagul #spuneNUintimidarii pe rețelele sociale și reamintește în articolele tale că Spune NU intimidării este o campanie susținută de PăreriRazlete.ro. Hai să ne implicăm!

Page 7 of 26« First...56789...20...Last »
error: Content is protected !!