Statul ne vrea banii, ANAF nu

Într-o zi încă de vară, călduroasă, primesc un plic din ăla cu casetă neagră. Știi și tu de care, plic din ăla de te gândești să donezi repede tot ce ai bisericii și să fugi în pădure să trăiești cu lupii, că altfel nu scapi. Pe mine mă amuză plicurile alea. Le zic ”găuri negre”, căci tot ce e acolo sunt niște sume care apar de nicăieri și sunt absorbite de ANAF mai ceva ca lumina într-o gaură neagră. Deschid plicul și surpriză, nu avea nicio legătură cu mine, ci cu un angajat de la firmă. Se pare că nu plătise fabuloasa sumă de 131 de lei de prin 2012 și ANAF mă somează să iau banii firmei și să îi plătesc omului datoria.

Pentru că în general nu mă reped să dau banii ca la curve înainte să aflu să aflu despre ce e vorba, am o discuție cu persoana în cauza pe care o vom numi domnul B., doar pentru scopuri pur creative. Iar domnul nostru B. habar nu avea că există o instituție numită ANAF, darămite că ar mai datora ceva acolo. Domnul B. este genul ăla de persoană care nu are card bancar, ANAF nu există și impozitul se plătește la primăria din sat doar dacă vine primarul și îl amenință că nu îi mai dă subvenția pentru lemne. Mă duc la ANAF Suceava să aflu despre ce e vorba. Mi se comunică sec că e de la ANAF Câmpulung și doar acolo mi se poate spune ce și cum. Așa că îi zic domnului B, ca pe un sfat călduros, să se ducă la ANAF Câmpulung și să vadă despre ce vorba. De ce Câmpulung? Pentru că e cea mai apropiată localitate mare de satul unde viețuiește domnul B și pentru că acolo este arondat. Asta logic pentru că de ce să aibă ANAF o bază centralizată? Oare la ce ne-ar folosi să avem informațiile utile la îndemână? Unde ar fi amuzamentul în a pune oameni pe drumuri?

Și se duce domnul B la ANAF Câmpulung și află cu uimire că datorează suma de 131 cu titlu de impozit. Bunicul său vânduse o bucată de teren doar cu ante-contract de vânzare și apoi s-a dus la cele veșnice. Cumpărătorul văzând așa, a dat în judecată și a câștigat terenul. Domnul B habar nu avea. Iar când a acceptat moștenirea, a acceptat și datoriile. Bun zic, asta e de acum. Ia și plătește și adu-mi hârtie că ai plătit, altfel firma îți va opri din salariu. Ascultător se duse. Și doar atât. Pentru că a aflat cu stupoare că nu se poate plăti la ANAF Câmpulung, doar la ANAF Suceava. Adică în logica ANAF, omul nostru ar trebui să cheltuie cam 100 de lei pe drum și o zi lipsă de la muncă, ca să meargă ghiocel să își achite datoriile. Zic, lasă că mă duc eu la Suceava și îți plătesc și aia e.

La ANAF Suceava altă surpriză. Nu se poate achita pentru că conturile de trezorerie trecute pe somație nu mai sunt valabile. Somația e din August și eu am mers în Septembrie. Bun așa, și eu cum plătesc? Păi mergeți la ANAF Câmpulung. Poftim??? De acolo vin. Și mi-au zis să plătesc aici. Nu se poate achita aici. Trebuie mers la ANAF Câmpulung. Și chiar dacă ați plăti în numele firmei pentru angajat nu există siguranța că banii ăia se vor duce în contul persoanei respective. (Aici te rog să inserezi POKER FACE).

Ca să rezum: avem o datorie la ANAF și nicio modalitate concretă de plată. Ia să îmi explice și mie domnii de la ANAF cum vine treaba asta. Statul ne vrea banii, dar ANAF refuză să încaseze. Și apoi tot noi suntem vinovați că suntem rău-platnici nu? Să mai adaug că până la această somație, pentru o datorie din 2012, domnul B nu a primit nicio hârtie? Deci timp de 4 ani ANAF a stat și s-a scărpinat sub coada! Ia să îmi explice mie guvernații noștri minunați cum e cu treaba cu încasările la buget? Au bani de campanie electorală? Ca văd că în rest, instituțiile statului se pricep doar să pună oamenii pe drum. Domnul B ar fi trebuit să alege 150 de km cu banii în dinți, numai ca să audă de la ANAF că nu poate plăti niciunde.

Și noi cu cine votăm până la urmă?

Toamna nu-i ca vara

Relativitatea fiind relativă, mi-am dat seama că toamna nu-i ca vara. Să vii duminică seara de la 28 de grade și să trezești luni la ora 6 cu 8 grade, înseamnă un stres termic pe care corpul meu îl respinge. Îmi e frig, îmi e foarte frig. Chiar nu înțeleg de ce vremea asta nu vrea să aducă toamna treptat: azi 26, maine 24, poimâine 22 și tot așa ca să mă pot și eu obișnui cu noile condiții termice.

Am alergat prea mult vara asa și toamna a venit și cu mai multă alergătură. Mama s-a mutat din orașul ei în orașul meu și toată vara nu am făcut altceva decât să supraveghez muncitorii care au lucrat la renovare și tot a ieșit prost. Nu mai găsești meseriași buni sau chiar dacă sunt buni fac treaba în bătaie de joc. Echipa care a venit la mine, fugea de ici colo, de la o lucrare la alta, într-o cursă continuă. Logic că nu poți face bine, dacă azi pui o bucată de gresie și mâine fugi în altă parte, poimâine pui o bucată de parchet și iar fugi. O lucrare de 3 săptămâni a durat 2 luni. Când au terminat, într-un final, am constatat că din rosturile de la gresie sare chitul, parchetul joacă, prizele nu merg, instalația de apă dă rateuri. Logic că meseriașii nu mai răspund la telefon. Așa că ia-o de la capăt și caută electrician, instalatori și tot așa mai departe.
Pur și simplu sunt obosită. Mult prea obosită pentru a duce toate în spate. Merg dimineața la birou, după amiază fug la mama și aștept meseriașii care nu apar niciodată la timp, ajung seara acasă la 8-9, fac mâncare și cad ruptă. Și e frig și urăsc frigul. Pielea mea este în revoltă completă de la frig. Schimbările astea bruște or să mă îmi ucidă pielea cât de curând.

Dar există și o parte bună a lucrurilor. A început să îmi placă tare mult șamponul uscat Batiste. Când nu ai timp chiar e un real ajutor. În plus, am devenit foarte bună prietenă cu cremele hidratante pentru ten uscat. Uimitor și pentru mine căci am tenul gras.
Tu ce ai mai făcut în ultima perioadă?

O fi rau la privat, dar la stat e si mai rau

Când am scris articolul de aici, multă lume mi-a sărit în cap că fac reclamă mascată, că la privat e rău, că cer numai bani și nu oferă condiții și alte asemenea. Eu am vrut doar să povestesc experiența mea. Nu am avut ce reclamă să fac, deoarece am plătit absolut orice, nu am primit nimic gratis și nici nu am făcut vreun troc. Din punctul meu de vedere, toată experiența pe care am avut-o la Arcadia Iași a fost una pozitivă. Da, am plătit o căruță de bani, dar am fost tratată bine și atât eu cât și ficior suntem foarte bine. Nu îmi pare rău nicio clipă de banii dați, chiar dacă la stat aș fi ieșit ”mai ieftin”. Poate că așa ar fi fost, dar cu ce preț?

La spitalul municipal Suceava, în ultima perioadă, au fost 3 cazuri de copii morți din cauza din cauza infecțiilor intraspitalicești. Cum e ”normal” în România, directorul spitalului și celelalte cadre medicale au încercat să mușamalizeze totul. Din cei trei copii, unul a murit la numai 27 de ore de la naștere. Copilul a fost declarat sănătos la naștere. Cum poate să moară un copil sănătos după numai 27 de ore? Mister total. Cazul a fost expus pe câteva bloguri locale și apoi a fost preluat de Catălin Tolontan. Abia atunci s-au sesizat și organele abilitate care, chipurile, aveau deja ”în lucru” un dosar.

Și atunci cu ce ”tupeu” să te duci să naști la stat? De fapt, stau și mă întreb cu ce tupeu mai faci un copil în România de azi. Te mai uiți la bani? Probabil că nu. Singurul lucru trist e că unii doctori care sunt la spitalul de stat, sunt și la privat. Doar atitudinea e schimbată uneori.

Nu știu ce am putea face. Să ardem spitalele din temelii? Să ridicăm altele? Sau mai bine naștem acasă cu moașa comunală, ca pe vremuri?

Tu ce ai face sau ce ai făcut? Unde ai născut, la stat sau la privat? Sau acasă?

Bucuria copilarie – spalatul covoarelor

Ieri am văzut ceva uimitor: două persoane mai în vârstă care spălau covoare în fața porții. Deși acum covoarele se spală la spălătorie, activitatea celor doi m-a dus cu gândul la copilărie. Vara, nu era distracție mai mare decât spălatul covoarelor. Mai întâi trebuia ales un loc în curte sau în fața porții care să fie betonat, relativ drept, dar și puțin în pantă ca să se scurgă apa. La noi în curte exista un singur asemenea loc: lângă pompă și sub mărul cel bătrân. Adică, un loc perfect la sol, dar imperfect din punctul de vedere al amplasării sunt copac. Cădeau frunze și era umbră. Așa că se apela la rudele ce dețineau locul perfect de spălat covoare. Nașa era deținătoare supremă a unui astfel de loc. O bucată betonată din fața garajului. Bucată ce era un pic în pantă, nivelată aproximativ perfect și cel mai important: era soare toată ziua.

carpet_wash

Covoarele se cărau de o locație la alta cu ajutorul unui cărucior de butelii, la care împingeam frenetic eu și verișoarele mele. Bărbații întindeau covorul cel mai mare, scoteau furtunul cel lung, îl legau la apă și apoi dispăreau la un păhărel mic… doar munca e epuizantă. Noi, copii, sărea repede din șlapi și ne tăvăleam pe covor. Apoi, apăreau mama și nașa. Se dădea drumul la apă și începea ”mozolirea” covorului. Săream, urlam, țipam, ne fugăream, ne trânteam pe covorul ăla de ziceai că nu va prinde ziua de mâine. Și toate astea în apa rece ca gheața, care devenea un pic mai călduță expusă la soare. Când mama și nașa considerau că apa a intrat bine în covor, urlau la noi să ne luăm șlapii în picioare. Scoteau o punguță cu un praf alb și îl împrăștiau pe tot covorul. Uneori punguța conținea detergent (dacă aveam noroc), alteori sodă caustică. De asta și țipau la noi să ne luăm șlapii în picioare. Se scotea din pod ”peria de covoare” din pod. Era o perie specială, folosită doar pentru spălatul covoarelor, cu perii lungi și foarte tari, la care s-a atașat o coadă lungă de lemn. Era grea și aiurea de mânuit, dar pentru noi era instrumentul suprem ce nu putea lipsi. Și dăi și freacă, și mai freacă până ne ieșeau ochii ca la broască. Cel mai urât îmi era să frec franjurii de la covor pentru că se încâlceau. Când mama și nașa se plictiseau să ne privească, chemau bărbații de la ”păhărel” să se apuce să frece bărbătește.
Ultima etapă era clătirea. Cum pe atunci nu existau ”curățătoare sub presiune”, toată presiunea era creată prin punerea degetului pe furtun. Și clăteam până era mama mulțumită că nu mai iese spumă. Veneau iar bărbații și ridicau covorul, se clătea și pe spate, iar apoi era întins pe gard să se usuce. Cu puțin noroc, nici nu ploua vreo două zile până se usca. Apoi, urmau covoarele mai mici. Aici ne puteam descurca și singure, nu mai era nevoie de bărbați. Mama și nașa dictau ordinea în care spălam covoarele mai mici și tot ele le întindeau pe gard. Noi era doar cu bălăceala, frecatul și clătitul. Eram muncă nu glumă, dar pentru noi totul era o joacă. Și doamne cât îmi e de dor de acea perioadă.

Page 4 of 26« First...23456...1020...Last »
error: Content is protected !!