Prima zi de gradinita – am supravietuit! Cu greu!

… și am scăpat vie. Până la un punct cel puțin.

Totul ar fi trebuit să meargă lejer. Aveam hăinuțele pentru ficior pregătite, ghiozdanul făcut, copilul regulamentar dormea de la ora 8 seara să se poată trezi. Mă relaxam la un serial când sună telefonul. Vecina ne anunța că s-a spart o țeava la sediul de firmă. Era 11 noaptea. M-am dus, ce puteam face? Apa mai să dea pe dinafară. Și logic țâșnea un pic înainte de robinetul de închidere. Pentru că așa e viața. Când poate să te frece, de ce nu? Domnul K a rămas să facă planton lângă găleți și eu am fugit acasă. Puțin după ora 2 dimineața am reușit să mă bag în pat.

6:30 –  eram mai amețită decât după o noapte de chef. Am mers jos la o cafea și țigară.

7:00 – am intrat în duș. Când au zburat cele 30 de minute în 5 minute de țigară nu știu. Cu un picior în cadă, cu altul încercând să mă îmbrac și cu o mâna trăgeam de ficior care mârâia că nu îi convine tratamentul de dimineață. S-a trezit și am reușit să-l îmbrac, să-l spăl și să îl fac să coboare. Minune!

7:20 – i-am pus o brioșă în față și m-am dus să alerg după schimburi pentru Domnul K (cel cu plantonul lângă gălețile de apă de mai sus).

7:25 – deja am început cu panica. Măcar ficior a reușit să ia o gură din brioșă. L-am trimis la încălțat, dar adidașii pe care îl spălasem cu o seară înainte nu se uscaseră. Așa că a trebuit să îi dau în picioare papuceii pregătiți pentru grădiniță. Fugi și spală papucii de casă ca îi dai la grădiniță. Usucă-i și îndeasă-i în ghiozdan.

7:30 – caut disperată cheile de la mașină nu le găsesc. Îmi aduc aminte că aseară le-am lăsat pe chiuvetă în baie. Acum alerg de sus jos și de jos sus și nu le găsesc de nicio culoare. Ficior se uită nedumerit la mine. Stă cumințel cu ghiozdănelul în spate și se uită la nebuna de mine.

7:35 – am reușit să găsesc cheia de rezervă. Ies cu punga cu hainele de schimb, cu geanta mea, cu scaunul de copil și florile toate de-a valma în cele cinci mâini pe care trebuie să le am. Din repezeală trântesc ușa de la intrare și se blochează. Nu pot întoarce cheia în yală. Încercă să pun scaunul de copil jos ca să îmi dau seama ce e cu ușa. Din viteză trântesc buchetul de flori. Trei petale zboară și ficior începe să urle „mami, mami, au căzut florile”.

7:40 – am reușit să închid ușa, să pun copilul în mașină. Ies pe poartă și plâng. Ficior tace. Măcar e de bine sau e pur și simplu speriat. Îl înjur pe unul care mi-a tăiat calea. Sper să nu repete la grădiniță.

8:00 – parchez și fug la domnul K cu schimburile. Urlu un pic așa ca nebuna să se grăbească. Iau copilul și ghiozdanul pe sus. Mai zboară două petale din buchet. Lasă că doamna și așa nu o știe cine de la cine e.

8:10 – noroc că grădinița este aproape. Toată lumea pare relaxată. După noi mai vin mulți părinți cătinel. Stau și mă întreb pentru ce m-am grăbit așa? Stăm la coadă la cabinetul medical. Lăsăm adeverințele și apoi o doamna îngrijitoare drăguță, care probabil m-a văzut asudată și turbată, ne-a arătat cum merg treburile.

8:30 – ficior intră, vede niște jucării și o fetiță. Gata, a uitat de noi!

M-am pierdut… încerc să îmi revin

Undeva pe drum mi-am pierdut inspirația. Și nu atât de mult inspirația, cât dorința de a scrie. Mă holbam minute întregi la pagina albă din Scrivener si nu reușeam să adaug nici măcar un caracter, darămite un rând. Gol… Mintea mea zburda prin imaginație. Seara, în pat, doar eu mine, scriam articole întregi în gând. Idei bune, paragrafe parfumate, litere aurite curgeau valuri fără oprire până adormeam. A doua zi, gol… Nici măcar o literă nu voia să apară.

Așa că am luat o pauză, lungă… Scurtă… Judecați voi. Am lipsit pentru că m-am pierdut. Și m-am pierdut pentru că din plăcere, scrisul a devenit o corvoadă. Ore în șir pierdute, cuvinte lipsă și articole după șablon. M-am pierdut pe mine, mi-am pierdut scopul blogului și totul a devenit un chin.

Oare de ce? Mult timp mi-am pus această întrebare, apoi am reușit să mă liniștesc și am găsit un răspuns parțial: am obosit.

  • Am obosit să scriu la comandă pentru că trebuia să scriu ceva. Goana după conținut original, așa cum ni se spune că trebuie scoatem ca să creștem, m-a obosit pentru măsură. Am ajuns să fiu teorizată de gândul că eu am azi nu am scris nimic.
  • Am obosit să mă uit de mii de ori pe zi la numărul de vizite. A mai intrat cineva pe blog? A mai crescut numărul magic? Dar PA-ul? Dar DA-ul? Doamne iartă-mă, dar unele dintre acronimele astea nici măcar nu au sens. Am încercat să țin pasul, dar la un moment dat m-am pierdut printre cifre. Mi-aș fi dorit să mă pierd printre litere!
  • Am obosit să scriu articole după același șablon, povestind aceleași lucruri. Crema asta e bună, cealaltă nu prea. Rujul ăsta e mat, celălalt nu. Până la urmă câte rujuri poți să ai?
  • Am obosit să testez produse câteva zile și apoi să trebuiască musai să scriu despre ele. Colete, plicuri, cutii… toate adunate și izbite într-un colț în speranța că voi apuca ziua când voi putea să le testez așa cum trebuie. Prea mult… Dulapuri pline, cutii pline. Nimic nu se aruncă. Ambalajul trebuie, instrucțiunile trebuie, totul rămâne, se adună, dar niciodată nu se transformă.

(Poate ai să mă judeci draga mea cititoare, dar chiar nu ai nevoie de 7 creme de față de zi, 7 de noapte și 10 creme solare. Ai nevoie de una și bună, pe care să o folosești până la ultima picături. Până la urmă, cumpărăturile de cosmetice sunt o loterie. Indiferent de sfaturile pe care ți le dau eu sau alte fete pe bloguri, tu cumpără ceea ce îți place ție.)

  • Am obosit să am conturi pe 7 rețele de socializare, să mă screm în fiecare zi să scot câte un post cât de cât bun ca să mai primesc un like, un share sau un comentariu. Să petreci ore bune din zi pe Facebook, Instagram, Twitter, Bloglovin și altele înseamnă timp. Un timp mâncat aiurea, într-o goană nebună după afirmare, după recunoaștere. Știai că pădurea e verde, că norii sunt albi și pufoși, că poți culege zmeură direct de pe rug și că unele bucurii în viață nu pot fi aduse de ecranul telefonului? Probabil că știai, eu am aflat abia după ce am închis pagina de blog. Am privit cerul, m-am relaxat. M-am bucurat de natură. Am dezinstalat Instagram, Bloglovin, Facebook Messenger, Facebook Page Manager și altele. Cine mă caută poate să afle că am telefon, nu trebuie musai să ne scrie pe Mess,  nu trebuie să ne dăm like-ul și inimioare pe Instagram sau follow pe Bloglovin. Gesturi fără sens, fără importanță în care nu credem, dar pe care le facem mecanic. Vreau să trăiesc viața mea nu pe altora.
  • Am obosit să mint frumos, să scriu și să mă pierd pe mine. De la începutul acestui blog mi-am zis că voi scrie numai adevărul indiferent de consecințe. Apoi, m-am lăsat purtată de val. A apărut prima campanie, apoi a doua, apoi a treia. Era așa de bine, ca un drog pe care îl picuri puțin câte puțin în cafea. Nu am mințit, nu am spus că un produs e bun când nu era, dar am încercat să ambalez adevărul trist cu o fundiță roșie. Să livrez rezultate sponsorilor. M-am prostituat pentru un parfum, pentru un ruj, pentru un gel de duș. Îmi e rușine de mine și de voi. De unde am pornit și a ajuns blogul ăsta? Dar aburii afirmării erau așa de îmbietori… M-am oprit la timp? Poate că, poate că nu. Dar m-am oprit!

Motive ar fi mai fi, dar le-am uitat sau am vrut să le dau uitării. Încerc să revin eu, așa cum mă știu. Fără artificii, chiar dacă deranjez. Blogul este spațiul meu așa cum vreau eu să fie.

Pro-viata sau pro-avort?

Ce faci? Tu cum ai reacționa?

Scenariul 1 – pentru ea

Deschizi încet ușa din spate. Scârțâitul enervant își este atât de cunoscut. Ești obosită. Orele lungi ți-au mâncat și ultima fărâmă de energie. Tot ce vrei este să ajungi acasă, să faci un duș și să dormi. Înfrunți cu vitejie frigul și întunericul. Nu este prima dată când ești în tura de seară. Strângi un grabă haina în jurul corpului și mărești pasul. Trebuie doar să traversezi parcul și ai ajuns acasă. Acolo e cald. Gândul îți dă putere și grăbești pasul.

Simți o durere ascuțită în moale capului. Picioarele nu te mai ascultă și cazi. Încerci cu disperare să îți ții ochii deschiși, dar nu poți. Cazi într-o toropeală, închizi ochii și totul e negru.

Deschizi cu greu ochii și vezi ca prin ceață o figură desfigurată și plină de sudoare ce stă deasupra ta. Încerci să te miști dar nu poți. Mâinile și picioarele nu vor să te asculte. Figura rânjește și scoate icnete scurte. Cu greu realizezi ce se întâmplă. Încerci să țipi, dar tot ce reușești sunt niște sunete înfundate.

Primești un pumn în plină figură care te amețește la loc. Îți revii cu greu. Figura asudată a dispărut. Ridici încet capul ca să vezi hainele sfâșiate în jurul tău. Te ridici cu greu, aduni ceea ce o dată a fost o geacă și o pereche de pantaloni. Te uiți în jur… nimeni. Încet, picioarele încep să te asculte și te îndrepți spre casă. Acolo știi că o să fii în siguranță.

Intri direct în duș. Apa fierbinte îți arde pielea. Vrei să ștergi orice urmă, orice amintire dar nu poți. Acum ce fac?, te întrebi. Vrei doar să uiți. În oglindă vezi doar niște ochi înfricoșați și un chip tumefiat. Cucuiul din spatele capului începe să devină mai dureros. Ești tu, dar nu ești tu.

În urma acestui episod, descoperi că ai rămas însărcinată. Ce faci: crești copilului celui care te-a violat și te-a mutilat pe viața?, îl iubești și îi oferi o viață lipsită de grijă SAU faci avort?

Scenariul 2 – pentru el

Te întorci acasă din delegația de o săptămână în care te-a trimis firma. Abia aștepți să o ții din nou în brațe. Sunteți căsătoriți de câteva luni și o săptămână de delegație ți s-a părut o veșnicie. Îți imaginezi chipul drag al soției și săruturile pe care le veți împărtăși.

Deschizi ușa și sper că îți va sări în brațe. O găsești în bucătărie în fața unei căni cu ceai. De pe obraz se scurge un râu de lacrimi. Ce s-a întâmplat, o întrebi îngrijorat? Nimic. Veșnicul răspuns ”nimic” te lovește în moalele capului. Cum nimic dacă tu plângi?

Își șterge repede lacrimile, se uită la tine și zâmbește destul de trist. ”Cred că am răcit, mă doare capul și îmi curg ochii”. Te minte în față, dar preferi să o crezi. Poate e doar obosită sau e doar o stare din aceea ciudată de-a femeilor. O iei în brațe și o săruți cu dor. ”Îți este foame?” te întreabă destul de sec. Tot avântul tău se sfărâmă. Mănânci repede și te bagi sub duș. Poate un somn bun va rezolva problema.

A doua zi lucrurile par să intre pe făgașul normal. Rutina începe să își spună cuvântul. Serviciu, casă, câte o ieșire cu prietenii. Mai are momente în care privește pierdută spre zare, dar nu dai importanță. Totul este în regulă.

Într-o zi i se face rău. Cade pe stradă și abia reușești să o prinzi să nu se izbească de asfalt. O duci rapid la urgențe. Deși ea insistă că totul e în regulă și nu a fost decât o cădere de calciu, dat tu nu vrei să pleci până nu o vede un medic. I se ia sânge și i se fac analize. Medicul vine zâmbind și îți dă vestea: vei fi tătic.

Vestea cade ca un fulger. Te gândești bine și îți dai seama că de la momentul delegației și până acum te-a tot respins sub diferite pretexte. ”Te-a înșelat!”, altă explicație nu găsești. Îți vine să o confrunți atunci, dar nu vrei să faci o scenă la spital. Aștepți să ajungi acasă. Ea plânge în continuu. Printre sughițuri îți spune ”Am fost violată”. Cuvintele ei cad ca un fulger și te despică în două.

Ce faci: accepți să crești un copil care este rodul unui viol? Îl vei iubi ca pe copilul tău mult dorit?, Decizi să nu o crezi, o faci curvă și dai divorț?, Accepți să mergeți la doctor și să facă avort?

Jurnal de poseta #18

Nu crede tot ce scrie pe bloguri! Cercetează! Îmi vei mulțumi!

Azi m-am enervat la modul cel mai serios. În general nu mă ating tâmpeniile care se scriu pe bloguri, dar unele depășesc orice limită a bunului simț. Mai ales cele de pe blogurile culinare. În lumea asta există persoane care se pricep și persoane care nu. Persoanele care nu se pricep ar trebui să recunoască grațios acest lucru și să se lase de meserie. Să se apuce de altceva. Dar nu, ele insistă ca să persiste.

Suntem în epoca vitezei și a internetului. Orice persoana are dreptul la exprimare în spațiul public (da, Facebook e spațiu public) și își poate face foarte simplu un blog unde să abereze cât vrea. Problema e că noi citim ce scrie acolo. Și luam de bun și iese rău. Adică oricine cu puțin timp zice hai să îmi fac blog culinar/de beauty/de fashion/de adunat covrigi etc. și mă fac mare vedetă. Am trafic și fac bani! Nu contează că ce scriu acolo e o prostie mare.

Nu îmi stă în fire să critic alte bloguri, dar când autoarea aberează cu grație îmi vine să urlu. Și uite așa ajung astfel de persoane la emisiuni culinare și când li se pune că habar nu au de bucătărie se supără. Mult mai bine ar fi dacă fiecare am înțelege limitările pe care le avem. Și am sta în banca noastră.

Dar să revin la motivul nervilor mei. Azi mi-a apărut în ”peretele” de pe Facebook o poză cu o supă Ramen. De mult mă gândesc să încerc rețeta. Așa că am dat căutare pe net despre ce și cum se face. Printre primele rezultate mi-a apărut un blog frumușel la prima vedere și zic hai să intru. Mare prostie. Încă de la prima poză a ramenului mi-am dat seama că autoarea va abera cu grație.

Așa arată pe blog         Așa ar trebui să arate

Apoi, dacă aia din prima poză e supă ramen, ce să mai zic? Bun, hai să citim mai departe. Și începe prin a preciza că supa ramen este chinezească, mama ei de Japonie, că tot despre cei cu ochii mici vorbim nu? Și aberațiile continuă: este o supă foarte consistentă, pentru ca mai apoi să ne zică că este o supă dietetică. Acum dacă și ramenul, cea mai consistentă supă din lume e dietetică?!?! Adică e dietetică, rețeta autoarei, care a făcut orice numai ramen nu. Până la finalul rețetei a scos carnea, oul și verdeața. Ce a mai rămas? Pur și simplu o supă de pui cu câteva legume. Adică o zamă lungă care nu are absolut nicio legătură cu ramenul, decât în capul autoarei care s-a gândit că e mai interesant să o numească ramen, decât zamă lungă de pui (mă rog, în cazul asta de rață – pentru că de ce nu).

Partea și mai rea este că cele două autoare au împreună mai bine de 1000 de rețete pe respectivul blog. Oare toate sunt la fel de tâmpite ca cea de ramen? Eu nu am avut răbdare sau încredere să mai citesc o rețetă. Mi-a ajuns să mă uit la poze și să mă conving că nici celelalte rețete nu vor face notă discordantă.

Nu, nu dau link. Pentru că… sunt singură că te poți convinge și singură la o mică căutare pe net.

Da, sunt rea. Pentru că… azi plouă și eu voiam să fac ramen și mi-ai fi ieșit o zamă lungă cu niscavai legume.

Page 1 of 2512345...1020...Last »
error: Content is protected !!