Ziua de interviuri, ziua de tortura

Decât să mă pui să ţin interviuri, mai bine mă pui să ling sare… dar dacă e ordin, cu plăcere ştiţi cum e. Aşa că zilele astea am fost nevoită să ţin interviuri. Concluzia ar fi, din nou, că nu ştiu dacă să rând sau să plâng.

A venit o doamnă la 44 de ani. Am chemat-o la interviu pentru că m-am gândit că la vârsta ei are o experienţă în spate şi vom putea face o echipă ok. A sunat de 3 ori să întrebe unde avem sediul şi când a reuşit să ne găsească a intrat şi, în loc de bună ziua, s-a răstit la mine:
“De ce nu aveţi o firmă la stradă să văd unde trebuie ajung?”
Eventual cred că dorea să îi pun o instalaţie de iluminare ca la pistele de aterizare pentru avioane cu semnul “Aici se ţin interviuri”.
“Pentru că nu avem nevoie de aşa ceva”, i-am răspuns pe acelaşi ton răstit.
Probabil că aş fi primit o replică la fel de usturătoare, dar a fost invitată de colega mea să ia loc, şi când şi-a dat seama că noi facem parte din echipa de interviu s-a mai potolit un pic, dar nu de tot, căci pe tot parcursul interviului a menţinut acelaşi ton agresiv, semn că trebuia să înţeleg cine e şefa acolo. Am întrebat-o de ce vrea să plece de la firma unde scria că lucrează în CV-ul trimis pe email. A rămas foarte mirată că am o versiune neactualizată a CV-ului şi mai că m-a acuzat că nu sunt capabilă să am versiunea nouă. De parcă nu ea l-ar fi trimis.
Cireaşa de pe tort a venit în momentul în care i-am arătat testul pe care trebuia să îl rezolve. Nu a spus nimic, dar s-a uitat la mine de parcă aş fi pus-o la prăşit în soare la 40 de grade. În caz că vă întrebaţi – nu s-a descurcat la test. Din 10 greşeli câte erau în textul dat, a reuşit, în scârbă aş putea spune, să îngâne că sunt 4 greşeli. Când a ajuns la testul de limba engleză, nici nu a mai fost cazul să continuăm pentru că nu ştia.
Şi, apoi ne plângem că nimeni nu vrea să ne angajeze la peste 40 de ani…

Printre candidaţi a mai venit şi o domnişoară care a stat 3 minute să îmi explice că ea e din Republica Moldova, adică e născută acolo şi acum locuieşte aici, dar e născută în Republica Moldova. De parcă aş fi fost retardă. Mă rog… ce m-a dat pe spate a fost răspunsul la întrebarea: De ce aţi plecat de la ultimul loc de muncă?
“Pentru că nu au vrut să îmi dea concediu şi eu trebuia să merg în concediu în Republica Moldova că eu sunt de acolo, adică sunt născută acolo şi locuiesc aici, şi mi-am dat demisia”.
Nesimţiţi mari angajatorii ăştia… of of măi măi.

O altă domnişoară, isteţică de altfel, căci nu a înţeles nimic din textul în engleză, dar a dat-o în diverse cu “trebuie să rezolvăm chestiunea despre care se vorbeşte şi să mulţumim clientul” (textul nu a avea nimic de-a face cu aşa ceva, dar mi-a plăcut cum s-a scos) a vorbit mai mult ca mine şi m-a întrerupt de zeci de ori cu ştiu şi da, da, da, sigur da, da, da, sigur… Minunat.

O altă doamnă a venit la interviu cu o scârbă pe faţă de nu trecea nici nu lămâie şi la veşnica întrebare De ce aţi plecat de la ultimul loc de muncă? mi-a răspuns că a plecat pentru că avea un program de lucru prea lung. Şi atunci între: adică, îmi puteţi explica?
“Păi am ajuns acasă şi la ora 9 seara”
“Bun, de înţeles, dar asta se întâmpla zi de zi?”
“Nu, dar s-a mai întâmplat”
Minunat… Ce să zic? Şi la noi se mai întâmplă din astea, ca în orice firmă, că asta e.

Mă întreb când or să înţeleagă candidaţii că nu e ok să vii la interviu şi să îţi faci fostul angajator cu ou şi cu oţet, indiferent de cât de rău te-a tratat. Asta nu face niciodată o impresie bună, chiar dacă ţie ţi se pare ok să îţi verşi năduful. Angajatorii nu vor da nicio şansă persoanelor de genul acesta.
Şi da, la firma noastră se dau teste la angajare. Uimitor, nu?


Comenteaza cu facebook

comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

error: Content is protected !!
%d bloggers like this: